Am participat la Cupa Prieteniei 2010

A fost odata ca niciodata... o cupa a prieteniei 2010 organizata ireprosabil (ca de obicei) de catre Sensei Adrian Dejanu, o cupa ce a adunat la start, probabil, mai multi sportivi decat vor aduna toate competitiile oficiale in acest an competitional (daca am retinut bine, s-au inscris 493 de competitori din toate cele patru zari). Organizare deci de un foarte bun nivel (exceptand programarile pe categorie de varsta, care au tinut pana seara tarziu copiii in sala). Din punct de vedere tehnic, in special la competitia de light, marea dorinta a fost surclasata din nou de marea neputinta (meteahna ancestrala a luptatorului mioritic). Iar multe dintre putinele meciuri cu tehnica buna si desfasurate in spiritul WAKO din punct de vedere al RESPECTULUI RECIPROC aratat de SPORTIVI, au fost nu umbrite ci de-a dreptul ingropate de catre arbitri pentru care se cer imperativ urmatoarele completari regulamentare: - reducerea timpului regulamentar la 24 de secunde, cu pauza de un minut intre reprize; - proba video 3D pe ecrane cu diagonala de min. 84"; - termen de gandire de 8 minute cu prelungire de inca 4 minute pentru analizarea probelor video si reculegere; - pauze intre meciuri de 25 de minute pentru invatarea regulamentelor si repetarea in cor a comenzilor. Cuget Io ca poate aceste modificari regulamentare ne-ar ajuta sa ne perfectionam arbitrajul astfel incat, intr-un viitor nu prea indepartat de sfarsitul Terrei, sa avem arbitri competenti macar pe jumatate fata de cei britanici care au prestat la Judgement Day 2009. Revenind la competitie, am constatat cu mandrie mioritica faptul ca s-a incheiat cu acest prilej, transhumanta semi-contactului catre full contact, iar a ligh-contactului catre sportul viitorului (fara titulatura inca, eu unul l-as boteza KILL HIM - BY ALL CONTACT), avand multe tehnici din Ferentariboxing, Smardoikwondo si Ciomucontact. Pana si Sensei Brian Beck a incercat sa mai limiteze setea de sange a voinicilor nostri cu un apel catre sportivi, antrenori, dar mai ales catre ARBITRI, reamintind ca in limba sa materna "light" inseamna nici mai mult nici mai putin decat... "light". Mentionez (in mod complet inutil), ca apelul sau a fost in zadar, voinicii continuand sa-si etaleze tehnicile de spart pietre de rau si de anihilare definitiva a capacitailor reproductive traditionale ale adversarilor, sub privirile competente ale abritrilor. Kicklight-ul inca nu ne-a edificat asupra limitarii duritatii tehnicilor, in schimb e clar ca la viitoarele competitii de gen standurile cu echipament sportiv vor trebui aprovizionate mult mai bine cu tibiere din carbon tip "biker" si casti de protectie tip "Miner cercetas". Referitor la Chris "The Scorpion Champion", a pierdut 4-5 in fata lui Florin Leca (C.R. Kendo), un sportiv mult mai experimentat si cu alonja superioara, dar fara o tehnica deosebita de brat si de-a dreptul inexistenta de picior. Lasand la o parte faptul ca multe dintre punctele castigate prin munca cinstita de catre Scorpion au fost din nou trecute cu vederea de catre arbitri asa cum dovedeste proba video(lovitura de picior la cap, directe si crosee in tinta vro' doua), am mai multe sa-i reprosez lui decat arbitrilor. Si asta pentru ca, desi genetic vorbind, ar fi normal ca un barbat sa-si foloseasca mai mult creierul si mainile, decat picioarele si bataturile din calcai, el a facut exact pe dos: si-a tinut aripioarele alea lungi ca de vultur plesuv pe langa pantaloni (aproximativ in locul in care vor fi aplicate viitoarele buzunare) si si-a exersat in schimb echilibrul in pozitia "stork" (respectiv stat intr-un picior sub bataia vantului si a ploii de lovituri a adversarului). A atacat in linie si s-a retras tot in linie, in loc sa plimbe adversarul atunci cand era in avantaj. Iar loviturile mawashi, desi super-spectaculoase, au trecut din pacate la destula distanta cat sa nu-i provoace adversarului nici macar o raceala din cauza curentului de aer. Vorbind de adversar, din pacate nici el nu a fost atat de amabil incat sa-si impinga singur, macar de fo' doua ori, nasul in manusa oprita de catre Scorpion in imediata sa apropiere, gest pentru care eu, Babacu', i-as fi fost vesnic recunoscator, mergand pana intr-acolo incat i-as fi acordat chiar si mana fiicei mele. Una peste alta, din respect pentru Sensei Dejanu si Sensei Mocanasu, am renuntat (ca si la Judgement Day 2009) sa reprosez arbitrilor faptul ca am cotizat din nou, ca sucker-ul, cu 10,00 Euro pentru medalia altuia. Papara pentru pierderea meciului a primit-o din nou Chris. Ca deh... inca este incepator si nu poate riposta la adresa mea. Cam atat despre aceasta competitie. Ca incheiere, in loc de un sfat managerial pentru sensei Dejanu, i-as adresa doar urmatoarea intrebare retorico-profitabila: de cine doreste sa scape mai intai din sala la o astfel de competitie, de juniorii mari si seniorii care vin singuri la competitie, insotiti doar de antrenor si de gagicile cu care se mai pupacesc intre meciuri), sau de copiii care, lasand la o parte faptul ca sunt foarte zgomotosi si jucausi, vin insotiti de obicei de mama, de tata, de mamaie, de tataie, de matusa Nina, de unchiu' Jean, de varu' Titel si de Giani, colegul sau de banca din clasa a IV-a "B"? Daca raspunsul managerial al lui sensei Dejanu va fi cel corect, atunci, incepand cu urmatoarea competitie organizata de domnia sa, ar trebui sa nu mai vedem finale la copii si juniori mici dupa ora 18.00. (atunci cand copiii, impreuna cu tot cortegiul insotitor, sunt cu nervii la pamant, orice greseala a arbitrilor ducand la contestatii vehemente din partea tutoror, inclusiv a antrenorilor). Plus ca am asistat la niste negocieri dure, la limita dintre reprosuri si scandal calificat, pentru inversarea unor meciuri, astfel incat copii care inca mai cred ca Jerry chiar poate sa-l bata pe Tom sa poata pleca si ei acasa dupa ceva mai putin de 11 ore de stat in sala.